La poesia della settimana: Domenico Tempio

L’ipocrisia è uno dei malanni del genere umano dal quale non si guarisce mai. Micio Tempio lo comprese già due secoli fa e ci ha lasciato i suoi versi per dimostrarlo.
La futtuta all’inglisa
Nici, mi vinni un nolitu
di futtiri all’inglisa;
già sugno infucatissimu:
guarda chi minchia tisa!
Lu gustu è insuppurtabili,
li tasti non discordi:
in chistu modu futtinu
li nobili milordi.
La sorti è già propizia
semu suli suliddi;
stanotti avemu a futtiri
li gigghia e li capiddi.
A manu a manu curcati;
lu lettu è già cunzatu,
non cci haju chiù pacenzia,
pri mia sugnu spugghiatu.
Veni ccà, figghia! Curcati!
Spinciti tanticchiedda;
li to labbruzza dunami,
dammi nna vasatedda.
Nici, fa prestu; dunami
sta duci to linguzza;
ntra la mia vucca trasila,
facemu la sirpuzza.
Sti cosci toi, sti natichi
sunnu nna vera tuma;
li minni su’ dui provuli,
chiù bianchi di la scuma.
Ma senza tanti chiacchiari,
futtemu allegramenti;
non servi accussì perdiri
st’amabili momenti.
Mettiti a facci all’aria,
chista è la forma arcana;
li bianchi cosci gnuttica
a modu di nna rana.
Supra li mei claviculi
posa li toi manuzzi,
e a li mei cianchi strinciti,
ed iu a li to spadduzzi.
Chi vera matematica!
Chi calculu profunnu!
Oh, comu si combacianu
lu cazzu ccu lu cunnu!
Ma già serruli serruli
la virga s’introduci,
e mentri trasi s’eccita
lu gustu lu chiù duci.
Comu s’abbassa l’utero
sinu all’imboccatura,
chi brama di sucarisi
l’umana rennitura!
Dunca futtemu nsemula,
iu fricu e tu cazzii;
fammi sautari all’aria
finu ca ti nichii.
Va, veni, Nici; baciami,
cazzia... mi veni... è lestu;
già mi currumpu, strincimi,
abbrazza, futti prestu!
Eccu chi cadi sazia
la minchia a passuluni;
la testa posa languida
pri supra li cugghiuni.
Sacciu chi è to lu geniu
quannu la minchia è muscia!
Forsi pirchì rallentasi
a guisa d’una truscia?
Te’, ccu dui jita pigghiala
e fanni chi nni voi;
a lu to sticchiu adattala, f
ricala quantu poi.
Ma già rinviguriscinu
li musculi e rutturi;
lu cazzu arreri fulmina
di futtiri a fururi.
Senza chiù tempu perdiri,
mettiti arreri a lenza;
te’, st’autra vota pigghiati
stu restu di simenza.
Cazzu! Chi beddu futtiri,
chi gustu prelibatu!
Chistu è lu veru futtiri:
l’Inglisi sia lodatu!
Domenico Tempio (Catania, 22 agosto 1750 – Catania, 4 febbraio 1821) fu nu poeta italianu. Nun si canusciunu tanti cosi da so vita, si facìva chiamari Miciu Tempiu. Figghiu d’un mercanti i ligna, Tempiu fu mannatu a studiari n’te parrini e appoi fici studi i leggi, ma nì l’uno nì l’autru argumentu ci n’tirissaru e accussì si misi a studiari a litteratura. Ci piacivanu gli autori classici ma puri chiddi do’ so tempu. Tempiu accuminciàu prestu a scriviri versi e fici furtuna comu poeta. U ficiru trasiri n’ta Accademia i Palladii e n’to salottu litterariu du nobili e amanti i cultura ’Gnaziu Paternò, principi i Biscari.
Si maritàu Francisca Longu, ca murì i partu. A figghia fu crisciuta da na balia, a gnura Catirina, ca divintò a so cumpagna fedele e ci desi n’autru figghiu. Divintàu nutaru do casali i Valcorrente (vicinu o paisi i Belpassu), e campava cu na pensioni do Monti i pietà, manciava a Mensa vescovile e ci pagaunu u sussidiu do Comuni i Catania finu a so morti.
Tempiu fu nu poeta liberu ca pigghiava pò culu i fausi e li ipocrita da società. I so operi cantanu u travagghiu di l’omini, i malaffari da chiesa, l’amuri pa’ natura e l’ignuranza mucciata ca superbia.
Tra i so opiri putemmu ricurdari:
Operi di Duminicu Tempiu catanisi (1814-1815)
La Caristia (1848)
Poesie di Domenico Tempio (1874)
I so poesie erotiche furunu pubblicati n’to Millinovicentuventisei da Raffaeli Corsu e n’to Minovicentusittanta da Vincenzu Di Maria e Santu Calì.
Rispondere all'articolo - Ci sono 0 contributi al forum. - Policy sui Forum -